Recenzie: Îți voi dărui soarele de Jandy Nelson.

 "Nu-i spune. Nu-i spune că-l iubești.
Dar o fac. Îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta.
Închid ochii și mă înec în culori, îi deschid și mă înec în lumină, deoarece miliarde și miliarde de găleți cu lumină se varsă de sus pe noi."

RECENZIE:

     Anul trecut am citit Cerul e pretutindeni de Jandy Nelson și nu pot spune că m-a impresionat, astfel încât m-a încercat o oarecare reticență în privința romanului Îți voi dărui soarele. După lungi dezbateri, am decis să cumpăr cartea și să risc. Slavă Domnului că am decis să achiziționez romanul, fiindcă m-am îndrăgostit de la primele pagini și nu mă așteptam. Doar m-a prins, pur și simplu, primele pagini au fost acel ceva care m-a convins că îmi va plăcea extrem de mult. Nu m-am înșelat, acum, romanul Îți voi dărui soarele, a devenit una dintre cărțile mele preferate de la editura Epica. E foarte ciudat cum, tocmai un roman care nu te atrage la început, se transformă în acel roman la care te gândești câteva zile după ce îl termini. Asta fac acum. Am încercat să încep altă carte, dar nu reușesc să fiu atentă, să fiu acolo, așadar am decis să iau o pauză și să-mi limpezesc mintea.
     Îți voi dărui soarele este povestea a doi gemeni: Noah și Jude, astfel încât perspectiva subiectivă alternează între cele două personaje. Mi-a plăcut modul în care ambele personaje își expun trăirile și nu am simțit nevoia să le deosebesc, deși este clar faptul că există similitudini și discrepanțe între ei. Cei doi au format un tot pentru mine, chiar dacă a fost evidentă ruptura dintre gemeni. Faptul că Noah relatează faptele din ipostaza unui băiat de treisprezece ani, iar Jude din ipostaza unei fete de șaisprezece ani evidențiază cumva schimbarea; și din acest punct de vedere există o ruptură între realitățile lor. Trecutul îi aparține lui Noah, iar prezentul îi aparține lui Jude.

     Noah, Noah, Noah. Cu Noah, un băiat de treisprezece ani, începe romanul. El este un artist, desenează fabulos și își așterne visele/visurile pe hârtie. Este ciudat, ar zice unii, nu este un aiurit precum ceilalți băieți, nu pierde vremea degeaba. Noah stă în casă, desenează și trăiește prin desenele lui. Parcă toată lumea se aprinde când, în viața lui, apare un băiat, Brian, un băiat care se potrivește oriunde și pe care toți îl plac, spre deosebire de el. Se simte bine în compania lui și are impresia că și Brian simte același lucru, dar uneori îl derutează. Brian este perfect, crede el.
     Noah la șaisprezece ani a dispărut. A murit și i-a luat locul altcineva. Nu mai este un artist, ci un om banal pe care l-au schimbat toate întâmplările și oamenii ce au apărut în viața lui. Noah nu mai este special sau ciudat (după părerea altora), Noah este o umbră, doar atât. Noah a pălit.

     Jude, la treisprezece ani, este rebelă. Jude nu este perfectă și crede că mama ei îl iubește mai mult pe Noah. Ea se ceartă cu mama, ea se distrează cu tata, ea merge pe plajă și pierde timpul cu oameni superficiali și mama ei îi tot spune că nu vrea să fie aceea fată. Jude se îndepărtează de fratele ei și îl rănește, așa cum și el face. E o luptă între ei, iar Jude, considerată cea puternică dintre cei doi, nu se lasă mai prejos.
Jude, la șaisprezece ani, este schimbată total. Fuge de băieți ca dracu' de tămâie, se îmbracă urât, și-a tăiat părul cel lung și blond, abia vorbește cu Noah, e varză în ceea ce privește arta și se simte de-a dreptul vinovată.

     M-a durut atât schimbarea lor. Mi-ar plăcea să dau vina pe ea, dar erau amândoi copii, doreau să aparțină unui loc, unei persoane, să fie înțeleși si fericiți. Dacă Jude considera că mama este a lui Noah, el considera că tatăl este a lui Jude. Nu era un concurs, însă ei simțeau că așa le-au fost distribuiți părinții. Noah semăna fizic cu mama lui, Jude cu tatăl; el era brunet, ea blondă, de parcă nici nu ar fi fost frați. Stilul ușor liric al autoarei m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai tare de poveste, de cei doi, de toate personajele și mi-a plăcut că lirismul, figurile de stil utilizate de Jandy, au fost alese, astfel încât să evidențieze personalitatea distinctă a celor doi. Eu nu consider că doar Jude și Noah sunt personajele principale. Toți contează, gemenii, părinții lor, Brian, Oscar, maestrul. Mi-aș fi dorit ca finalul să fie fie atât de brusc și voiam ca lui Noah, cel care are șaisprezece ani, să îi fie alocat un capitol. Cred că merita să-și povestească singur trăirile. Ăsta ar fi singurul lucru ce nu m-a mulțumit, Noah a rămas cumva incomplet. În rest, nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult... mi-a plăcut absolut tot și o recomand tuturor, deși vorbește subiectivismul din mine. Le-o recomand celor care au fost impresionați de Cerul e pretutindeni, dar și celor care nu au fost! Pentru mine a fost, aceea carte, una dintre preferatele de la editura Epica.