Saturday, June 18, 2016

Recenzie: Quasar de Ana Mănescu



"Mi s-a părut că te-am văzut pe stradă, printre chipuri speriate și trupuri încovoiate. (...) Tu zâmbeai de sub umbrela ta roasă.Și am știut că într-un alt context te-aș fi putut iubi. Mult. Colosal, Sfâșietor."

"Ceea ce e refuzat nu dispare. Ci crește. Și te macină. Și te amestecă. Te trage pe nas, te topește, te ascunde, te schimbă, te ucide și devii și începi."













     Să nu vă panicați citind aceste rânduri, cel mai probabil, haotice. Nu mi-am făcut ninciun plan înainte să încep recenzia. Doar am terminat volumul și am zis că cele mai sincere gânduri vor fi cele scrise acum, când totul este încă proaspăt în mintea mea. Țin să spun că am citit cartea unei fete picate din cer, așa că nu vă așteptați să dați de o recenzie normală. Nu glumesc, fata care a scris volumul a picat din cer, altfel n-ar fi fost capabilă să scrie... tot ce scrie. E vorba de zâna Ana pe care, sper eu, o cunoașteți toți; Ana, cea cu alter.ego, Quasar și Stresul dintre orgasme, Ana cu pisicile.

"Dar dimineața, când am ochii roșii, înainte să fumez o țigară și să beau un ceai negru, m-ai mai iubi? Când aș fi nespălat pe dinți, incoerent, transpirat, ți-ai ascunde fața în gâtul meu și mâinile sub tricoul ăla găurit? M-ai iubi și fără artificii? M-ai iubi la fel de tare? Și m-ai lăsa să te cuprind întreagă, să te văd goală, să te sărut leneș? Mi-ai spune, somnoroasă, că nu mai ai nevoie de nimic?"

     Dacă în ceea ce privește alter.ego, eu am rămas cu un gol în suflet, cu emoții care se răsuceau în asemenea hal, încât nici măcar nu le puteam denumi (motiv pentru care nu am scris o recenzie atunci), în ceea ce privește Quasar-ul... totul este diferit. Am întrebări la care vreau să-mi răspund, am explicații pentru lucruri ce nu le-am chestionat vreodată (dacă vă puteți imagina așa ceva), am niște fluturi în stomac și niște furnicături în piept și o stare de liniște. Da, toate astea. Nu sunt confuză în urma lecturii, doar că îmi este foarte greu să explic ceea ce înseamnă pentru mine volumul.
     Ana nu scrie proză. Asta vedem, dar simțim poezie. Da, de câte ori citeam un paragraf aveam impresia că toate cuvintele citite aveau un alt sens și odată lecturate... deveneau poezie. Și poezia ei e despre oameni, oameni și artă, oameni și obsesii, despre plăceri care, uneori, devin absolut dureroase și despre iubire. Și citeam un paragraf, doar ca să îl recitesc. Nu mi-e rușine să recunosc faptul că am citit unele paragrafe de foarte multe ori.

"Ea, poezia. Ea, gloria. Ea, eternitatea.
Degetele negre săreau când peste urmele roșii de pe spatele lui, când peste balta de cuvinte și sânge de pe sânii și burta ei. Un singur vers se mai distingea din poemul lor, stingher pe mâna lui, un ascet acoperit de soare:
... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă."

     Ce am văzut eu în Quasar? Multe cuvinte. Ce am simțit? Că Ana le-a aruncat în contexte reale și ireale. În fiecare poveste este un dram de rațional și un altul de irațional. Pentru mine, toate sentimentele expuse cumva într-o extremă (pentru că fiecare sentiment pe care l-ai putea denumi rapid în viața reală sau urmărind traseul unor personaje dintr-o carte, aici este amplificat) au avut un punct comun, și anume iubirea. Iubirea a căpătat diverse forme, având în vedere că în carte sunt povestiri scurte, cu diverse personaje, fiecare personaj având o percepție unică asupra vieții. Am crezut că voi fi nemulțumită de proza scurtă și nu mă refer la conținut, ci strict la întinderea ei, dar m-am înșelat. Aceste povești scurte sunt eterne. E aici o contradicție ciudată și frumoasă: sunt povești scurte, durează puțin să le lecturezi, sunt oarecum efemere, dar rezistă o viață întreagă sau chiar mai mult, datorită temei abordate, modului în care ne sunt prezentate, dar și a multelor întrebări cu care te procopsești după ce termini de lecturat. Pentru că, da, la final ai multe întrebări și încerci să găsești răspunsuri.

     Nimic nu este real, dar totul este cât se poate de adevărat. Asta e proza Anei.

     Citind anumite poezii, romane, mi-am dorit să fi avut șansa de a-i cunoaște pe creatorii lor. Din păcate, cei doi pe care voiam să-i întâlnesc sunt duși de mult timp ( Blaga și Eliade). Poate am noroc cu Ana, că, deh, amândouă suntem în viață și niciodată nu se știe când voi avea această oportunitate. Ce vreau să spun este că puțini oameni trezesc în mine dorința de a-i întâlni, doar raportându-mă la  scriitura lor. Nu sunt genul care se entuziasmează de câte ori vine un cântăreț prin țară sau dacă vede un actor, de asta spun că așa face Ana magie. E o zână pe cinste, e o zână cu zvâc și asta se observă în proza ei. Așa se întâmplă când te îndrăgostești de cuvintele unui om.
     Aș fi vrut să transcriu întregul volum, așa greu mi-a fost să aleg doar câteva citate, dar citiți voi Quasar și vorbim după.

     Dacă vreți să o urmăriți, așa ca mine, o găsiți AICI.

     Ana, mulțumesc mult pentru carte!

No comments:

Post a Comment